UE În anul integrării şi al marilor reforme în Educaţie
Fraţii care vin cu schimbul la şcoală: o pereche de încălţări şi un rând de haine
Fraţii care vin cu schimbul la şcoală: o pereche de încălţări şi un rând de haine
de Miruna COVACI, Melania MANDAS VERGU 30 OCTOMBRIE 2007
Cornul şi laptele – masa principală a şcolarilor din clasele primare în satele României
Sute de şcoli din ţară sunt asemeni celei din Poiana Negustorului - Bacău: clase prea mici, lemne ioc, tavane prin care plouă
Fraţii care vin cu schimbul la şcoală: o pereche de încălţări şi un rând de haine
În anul integrării în UE, în şcolile din satele României sărăcia bate orice megaprogram de reformă educaţională. Lipsesc mâncarea, căldura, caietele, manualele, profesorii şi, mai ales, speranţele. Copiii vin la şcoală fiindcă aici capătă cornul cu lapte, pe care nu le au acasă, şi ca să înveţe tabla înmulţirii acompaniată de ghiorăitul maţelor.
Şcoala cu clasele I-IV din Poiana Negustorului, judeţul Bacău, este una din cele 17.449 de şcoli rurale în care, cu toţi banii daţi în ultimul an Educaţiei, tot nu s-au putut cumpăra lemne suficiente, WC-ul este tot în fundul curţii, iar prin tavane curg şiroaiele ploii. Dascălii şi elevii sunt personaje rupte dintr-o realitate crudă, ce pare că nu se va schimba niciodată.
Fondurile structurale, pe care România ar fi trebuit să le folosească şi pentru programele de Educaţie, zac la Bruxelles, deoarece specialiştii n-au fost în stare încă să definească termenii accesării, în timp ce, la Poiana Negustorului şi în alte sute de şcoli, fraţii vin cu schimbul la şcoală, fiindcă nu au decât un rând de haine şi o singură pereche de încălţări.
E o realitate a României anului 2007, care aminteşte însă cutremurător de România începutului de secol XX. Când vor vorbi Europei despre cât de bine s-a integrat Educaţia din România, parlamentarii noştri, aflaţi acum în plină campanie electorală, ar trebui întrebaţi cum se pot numi cetăţeni ai Europei elevii şi dascălii din Poiana Negustorului.
Preţ de câţiva kilometri, mergem printr-o pădure, parcă pictată: galben, roşu, cărămiziu. Copacii înalţi umbresc şoseaua, vârful dealului se proiectează în soare. După câteva minute, începe să se întrezărească luminişul. Drumul nu ne pregăteşte pentru ce va urma. Te aştepţi să dai de căsuţe cochete, din lemn, cu flori pe la geamuri. După o curbă, ne trezim în faţa şcolii. Prima tresărire. Cât noroi! A doua: nimic cochet, cu flori la geamuri.
Doar o clădire, fără nimic special, văruită cândva în alb, astăzi murdară, cu acoperiş din tablă. Singura culoare mai vie e turcoazul prăfuit de la ramele de lemn vechi ale geamurilor şi plăcuţa albastră tipică, de prezentare: „Şcoala cu clasele I-IV, Poiana Negustorului, Comuna Blăgeşti, Bacău”. Deasupra stă scris „Ministerul Educaţiei şi Cercetării”. Aici, într-un loc unde educaţia abia urcă dealul, iar cercetarea nu există, această titulatură pare o ironie.
În clase se face focul cu lemne
Urci două trepte, treci de uşa verde, care stă deschisă larg doar cu ajutorul unui cataroi (observi că are un geam spart, acoperit cu carton şi un altul, cu o perdeluţă) şi intri. Un hol larg, nu prea lung, cu mozaic gri pe jos, murdar de la noroiul purtat pe încălţările elevilor şi învăţătorilor. Crăpăturile şi găurile din podea au fost plombate cu ciment. Cu o zi în urmă, a plouat prin tavan, şi pe hol, şi într-una din clase. Încă se văd urmele gălbui. Învăţătorii se chinuiesc să obţină bani de la primărie, sau de la consiliul judeţean, cine s-o ocupa de asta, ca să mai facă nişte reparaţii. Pe pereţi atârnă, cuminţi, câteva cănuţe din lut, două ştergare şi nişte linguri de lemn.
Într-un colţ, stă o bancă veche, veche, de lemn, aşa cum erau demult. Drept în faţă e cancelaria – fostă magazie de lemne. Faci un pas, încă jumătate, şi gata, se termină, dai de geam. Din alţi câţiva paşi, măsori şi lungimea. Încap câteva persoane, dar doar una, poate două pot să stea jos, restul, în picioare. Cumva, nepotrivite locului sunt cele două calculatoare, conectate la internet, faxul şi o imprimantă. Sunt două clase, pentru cei de I-IV şi încă un spaţiu, pentru copiii de grădiniţă. Deşi mici, clasele par primitoare. Au mobilier nou, cu pupitre şi scaune lucioase, dar învăţătorii zic că sunt cam mari pentru copii. Au primit şi dulapuri noi, chiar dacă, într-o clasă, încă mai e şi cel vechi, din tablă.
Pe pereţi atârnă diverse planşe. Cei mici au abecedarul, cifrele, câteva reguli de gramatică, nişte desene, câteva steaguri printre care şi cel al Uniunii Europene. În clasele a III-a şi a IV-a planşele conţin tabla înmulţirii. Pe perete stă atârnată harta României. Podeaua e tot veche, din scânduri de lemn. În fiecare clasă e câte o sobă, cu lemne. E frig acolo, sus, pe deal, şi chiar dacă se face focul în şcoală, toţi sunt bine îmbrăcaţi, cu plovere, pantaloni groşi şi căciuli. WC-ul e în fundul curţii, dar şi pentru asta sunt echipaţi cu toţii: cizmele de cauciuc sunt nelipsite.
Mulţi copii vin la şcoală doar pentru corn şi lapte
La şcoala din sat sunt 4 învăţători, 2 educatoare şi câte un profesor pentru sport, franceză şi religie. Fac naveta din satele din jur. În total, sunt 115 elevi. Nu vin toţi. Dimineaţa, învăţătorii se mai duc prin sat, să îi adune, să îi cheme la şcoală. Mulţi vin doar pentru corn şi lapte sau, sunt aşa săraci, că stau două ore la şcoală şi pe urmă îi roagă pe învăţători să îi lase să plece, ca să vină şi fraţii lor: au doar o pereche de încălţări şi un rând de haine, aşa că fac cu schimbul. Mai toţi învăţătorii din zonă trec, la început de carieră, pe la şcoala de aici. Toţi aşteaptă să plece cât mai repede.
Info plus:
17.449 de şcoli din cele 23.899 de şcoli care există în România sunt în mediul rural
Cornul şi laptele – masa principală a şcolarilor din clasele primare în satele României
Sute de şcoli din ţară sunt asemeni celei din Poiana Negustorului - Bacău: clase prea mici, lemne ioc, tavane prin care plouă
Fraţii care vin cu schimbul la şcoală: o pereche de încălţări şi un rând de haine
În anul integrării în UE, în şcolile din satele României sărăcia bate orice megaprogram de reformă educaţională. Lipsesc mâncarea, căldura, caietele, manualele, profesorii şi, mai ales, speranţele. Copiii vin la şcoală fiindcă aici capătă cornul cu lapte, pe care nu le au acasă, şi ca să înveţe tabla înmulţirii acompaniată de ghiorăitul maţelor.
Şcoala cu clasele I-IV din Poiana Negustorului, judeţul Bacău, este una din cele 17.449 de şcoli rurale în care, cu toţi banii daţi în ultimul an Educaţiei, tot nu s-au putut cumpăra lemne suficiente, WC-ul este tot în fundul curţii, iar prin tavane curg şiroaiele ploii. Dascălii şi elevii sunt personaje rupte dintr-o realitate crudă, ce pare că nu se va schimba niciodată.
Fondurile structurale, pe care România ar fi trebuit să le folosească şi pentru programele de Educaţie, zac la Bruxelles, deoarece specialiştii n-au fost în stare încă să definească termenii accesării, în timp ce, la Poiana Negustorului şi în alte sute de şcoli, fraţii vin cu schimbul la şcoală, fiindcă nu au decât un rând de haine şi o singură pereche de încălţări.
E o realitate a României anului 2007, care aminteşte însă cutremurător de România începutului de secol XX. Când vor vorbi Europei despre cât de bine s-a integrat Educaţia din România, parlamentarii noştri, aflaţi acum în plină campanie electorală, ar trebui întrebaţi cum se pot numi cetăţeni ai Europei elevii şi dascălii din Poiana Negustorului.
Preţ de câţiva kilometri, mergem printr-o pădure, parcă pictată: galben, roşu, cărămiziu. Copacii înalţi umbresc şoseaua, vârful dealului se proiectează în soare. După câteva minute, începe să se întrezărească luminişul. Drumul nu ne pregăteşte pentru ce va urma. Te aştepţi să dai de căsuţe cochete, din lemn, cu flori pe la geamuri. După o curbă, ne trezim în faţa şcolii. Prima tresărire. Cât noroi! A doua: nimic cochet, cu flori la geamuri.
Doar o clădire, fără nimic special, văruită cândva în alb, astăzi murdară, cu acoperiş din tablă. Singura culoare mai vie e turcoazul prăfuit de la ramele de lemn vechi ale geamurilor şi plăcuţa albastră tipică, de prezentare: „Şcoala cu clasele I-IV, Poiana Negustorului, Comuna Blăgeşti, Bacău”. Deasupra stă scris „Ministerul Educaţiei şi Cercetării”. Aici, într-un loc unde educaţia abia urcă dealul, iar cercetarea nu există, această titulatură pare o ironie.
În clase se face focul cu lemne
Urci două trepte, treci de uşa verde, care stă deschisă larg doar cu ajutorul unui cataroi (observi că are un geam spart, acoperit cu carton şi un altul, cu o perdeluţă) şi intri. Un hol larg, nu prea lung, cu mozaic gri pe jos, murdar de la noroiul purtat pe încălţările elevilor şi învăţătorilor. Crăpăturile şi găurile din podea au fost plombate cu ciment. Cu o zi în urmă, a plouat prin tavan, şi pe hol, şi într-una din clase. Încă se văd urmele gălbui. Învăţătorii se chinuiesc să obţină bani de la primărie, sau de la consiliul judeţean, cine s-o ocupa de asta, ca să mai facă nişte reparaţii. Pe pereţi atârnă, cuminţi, câteva cănuţe din lut, două ştergare şi nişte linguri de lemn.
Într-un colţ, stă o bancă veche, veche, de lemn, aşa cum erau demult. Drept în faţă e cancelaria – fostă magazie de lemne. Faci un pas, încă jumătate, şi gata, se termină, dai de geam. Din alţi câţiva paşi, măsori şi lungimea. Încap câteva persoane, dar doar una, poate două pot să stea jos, restul, în picioare. Cumva, nepotrivite locului sunt cele două calculatoare, conectate la internet, faxul şi o imprimantă. Sunt două clase, pentru cei de I-IV şi încă un spaţiu, pentru copiii de grădiniţă. Deşi mici, clasele par primitoare. Au mobilier nou, cu pupitre şi scaune lucioase, dar învăţătorii zic că sunt cam mari pentru copii. Au primit şi dulapuri noi, chiar dacă, într-o clasă, încă mai e şi cel vechi, din tablă.
Pe pereţi atârnă diverse planşe. Cei mici au abecedarul, cifrele, câteva reguli de gramatică, nişte desene, câteva steaguri printre care şi cel al Uniunii Europene. În clasele a III-a şi a IV-a planşele conţin tabla înmulţirii. Pe perete stă atârnată harta României. Podeaua e tot veche, din scânduri de lemn. În fiecare clasă e câte o sobă, cu lemne. E frig acolo, sus, pe deal, şi chiar dacă se face focul în şcoală, toţi sunt bine îmbrăcaţi, cu plovere, pantaloni groşi şi căciuli. WC-ul e în fundul curţii, dar şi pentru asta sunt echipaţi cu toţii: cizmele de cauciuc sunt nelipsite.
Mulţi copii vin la şcoală doar pentru corn şi lapte
La şcoala din sat sunt 4 învăţători, 2 educatoare şi câte un profesor pentru sport, franceză şi religie. Fac naveta din satele din jur. În total, sunt 115 elevi. Nu vin toţi. Dimineaţa, învăţătorii se mai duc prin sat, să îi adune, să îi cheme la şcoală. Mulţi vin doar pentru corn şi lapte sau, sunt aşa săraci, că stau două ore la şcoală şi pe urmă îi roagă pe învăţători să îi lase să plece, ca să vină şi fraţii lor: au doar o pereche de încălţări şi un rând de haine, aşa că fac cu schimbul. Mai toţi învăţătorii din zonă trec, la început de carieră, pe la şcoala de aici. Toţi aşteaptă să plece cât mai repede.
Info plus:
17.449 de şcoli din cele 23.899 de şcoli care există în România sunt în mediul rural
Sursa: Gandul.info
Post
Nessun commento:
Posta un commento