Retrospectiva Palme d’Or, două premii EFA, un Hollywood World Award şi o nominalizare la Globul de Aur
de Magda MIHĂILESCU 28 DECEMBRIE 2007
Tinerii cineaşti nu au avut obsesia răsturnării munţilor, nu au elaborat manifeste estetice
Ei au vrut doar să facă un altfel de film - viu, eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni
2007 - anul filmului românesc
„Cel mai frumos tânăr cinema din Europa”, „Cea mai originală cinematografie europeană”, „Miracolul filmului românesc” sunt numai câteva dintre titlurile regăsite în presa internaţională sau în cataloagele multelor întâlniri ce au urmat succesului lui Cristian Mungiu cu „432” la Cannes şi în alte mari competiţii, impunerii – la acelaşi festival – a unui alt nume, din păcate cu zborul atât de devreme retezat, Cristian Nemescu.
Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean nu au lipsit, fireşte, din niciun bilanţ întocmit de observatorii din afară, iar dacă ne-am apuca să inventariem toate premiile adunate împreună, nu ne-ar ajunge această pagină doar cu simpla lor enumerare. Dincolo de articolele elogioase, de distincţii, de ceea ce se anunţă oficial prin agenţii, există în lume, la ora actuală, o stare de reală simpatie (poate şi de oarecare omenească invidie) pentru ţâşnirea cinematografului nostru în prima linie. Am întâlnit-o nu în expresia ei oficială, ca pe un „must” al discuţiilor dintre profesionişti; admiraţia, uneori uimirea, parcă abia aşteptau să fie rostite în faţa cuiva care vine din România.
Altfel, nu văd de ce aş fi înregistrat cele ce urmează. Zanussi, cunoscutul cineast polonez, membru în juriul Festivalului de la Cairo, îmi mărturisea: „Am dat o fugă până la Berlin să văd triumful vostru, al lui Mungiu, eram sigur că va fi marele câştigător al premiilor Academiei Europene”. André Ceuterick, directorul Festivalului de la Mons, nu are – spre deosebire de unii dintre noi – nicio superstiţie: „Veţi avea Oscarul”.
La Torino, André Téchiné – poate cel mai important cineast francez al generaţiei lui – mă roagă să-i spun cum se pronunţă corect numele lui Mungiu, va ţine un master-class şi ar vrea să vorbească şi despre ceea ce se petrece astăzi în noul cinematograf european. Sunt, şi acestea, dovada unui imens capital pe care, să fim sinceri, nu ni l-am fi închipuit luând asemenea proporţii. La capătul unei lungi aşteptări, mângâiate după decembrie 1989 încoace, au răsărit tulpinile un alt cinematograf, nu renăscut, ci plămădit pe un sol diferit.
Un cinema eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni
În primii ani ai lui ’90, „Balanţa” lui Lucian Pintilie deschidea un alt orizont. Organizatorii de la Cannes aveau să regrete neincluderea lui în competiţie. Din păcate, filmul nu a devenit locomotiva bună să tragă după ea alte vagoane. Nu avea cine să se urce în ele. A fost nevoie ca generaţia de cineaşti adolescenţi sau foarte tineri în 1989 să se apuce de lucru pentru a schimba cu adevărat faţa filmului românesc: Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Titus Munteanu, Tudor Giurgiu, Radu Jude, Dragoş Iuga, Călin Netzer, Hano Hofer, Constantin Popescu, Ruxandra Zenide, Tudor Voican, Răzvan Rădulescu.
S-au detaşat pentru că, în aparenţă, nu au avut obsesia răsturnării munţilor, nu au elaborat manifeste estetice, au vrut doar să facă un altfel de cinematograf, viu, eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni, un cinematograf care, fără să fie o programatică răfuială cu trecutul, ne aminteşte cât de mult ne dor, încă, chipurile acestuia, intrate în fibra nostră profundă.
Presiune sporită pentru filmele ce vor ieşi în 2008
Succesele, cu deosebire cele din anul de graţie 2007 de care tocmai ne despărţim, vor crea nu numai modele stimulatoare pentru cei care vin din urmă, dar vor exercita, cu sau fără voie, şi o presiune deloc neglijabilă, atât asupra autorilor, cât şi asupra cinematografului nostru, ca fenomen aflat în raza de observaţie a suflării cinematografice. Când ai o Palme d’Or, două premii EFA, un Hollywood World Award şi o nominalizare la Globul de Aur – ca să le recapitulăm doar pe cele mai faimoase –, când ai izbutit o performanţă pe care deţinători de două Palme d’Or, precum Kusturica sau fraţii Dardenne, nu şi-au adjudecat-o, viaţa se arată frumoasă, dar nu şi foarte uşoară.
Cred că Mungiu, artist lucid, îşi va gestiona bine triumful, întrebarea care se pune, mai ales acum, în prag de An Nou, este dacă cinematografia noastră, în ansamblul ei, va izbuti. Nimeni nu aşteaptă numai capodopere. Important este să nu gândim doar în termenii filmelor de vârf şi ai rebuturilor, să nu le considerăm pe acestea din urmă o fatalitate. Producţia medie, cea care contribuie la menţinerea coloanei vertebrale a unei cinematografii, este un parametru al fişei de sănătate. Sperăm ca în anul ce vine să nu ne alarmeze temperaturile joase.
„Am dat o fugă până la Berlin să văd triumful vostru, al lui Mungiu, eram sigur că va fi marele câştigător al premiilor Academiei Europene”. - Krzysztof Zanussi (regizor)
Sursa: Gandul.
de Magda MIHĂILESCU 28 DECEMBRIE 2007
Tinerii cineaşti nu au avut obsesia răsturnării munţilor, nu au elaborat manifeste estetice
Ei au vrut doar să facă un altfel de film - viu, eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni
2007 - anul filmului românesc
„Cel mai frumos tânăr cinema din Europa”, „Cea mai originală cinematografie europeană”, „Miracolul filmului românesc” sunt numai câteva dintre titlurile regăsite în presa internaţională sau în cataloagele multelor întâlniri ce au urmat succesului lui Cristian Mungiu cu „432” la Cannes şi în alte mari competiţii, impunerii – la acelaşi festival – a unui alt nume, din păcate cu zborul atât de devreme retezat, Cristian Nemescu.
Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean nu au lipsit, fireşte, din niciun bilanţ întocmit de observatorii din afară, iar dacă ne-am apuca să inventariem toate premiile adunate împreună, nu ne-ar ajunge această pagină doar cu simpla lor enumerare. Dincolo de articolele elogioase, de distincţii, de ceea ce se anunţă oficial prin agenţii, există în lume, la ora actuală, o stare de reală simpatie (poate şi de oarecare omenească invidie) pentru ţâşnirea cinematografului nostru în prima linie. Am întâlnit-o nu în expresia ei oficială, ca pe un „must” al discuţiilor dintre profesionişti; admiraţia, uneori uimirea, parcă abia aşteptau să fie rostite în faţa cuiva care vine din România.
Altfel, nu văd de ce aş fi înregistrat cele ce urmează. Zanussi, cunoscutul cineast polonez, membru în juriul Festivalului de la Cairo, îmi mărturisea: „Am dat o fugă până la Berlin să văd triumful vostru, al lui Mungiu, eram sigur că va fi marele câştigător al premiilor Academiei Europene”. André Ceuterick, directorul Festivalului de la Mons, nu are – spre deosebire de unii dintre noi – nicio superstiţie: „Veţi avea Oscarul”.
La Torino, André Téchiné – poate cel mai important cineast francez al generaţiei lui – mă roagă să-i spun cum se pronunţă corect numele lui Mungiu, va ţine un master-class şi ar vrea să vorbească şi despre ceea ce se petrece astăzi în noul cinematograf european. Sunt, şi acestea, dovada unui imens capital pe care, să fim sinceri, nu ni l-am fi închipuit luând asemenea proporţii. La capătul unei lungi aşteptări, mângâiate după decembrie 1989 încoace, au răsărit tulpinile un alt cinematograf, nu renăscut, ci plămădit pe un sol diferit.
Un cinema eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni
În primii ani ai lui ’90, „Balanţa” lui Lucian Pintilie deschidea un alt orizont. Organizatorii de la Cannes aveau să regrete neincluderea lui în competiţie. Din păcate, filmul nu a devenit locomotiva bună să tragă după ea alte vagoane. Nu avea cine să se urce în ele. A fost nevoie ca generaţia de cineaşti adolescenţi sau foarte tineri în 1989 să se apuce de lucru pentru a schimba cu adevărat faţa filmului românesc: Cristi Puiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Radu Muntean, Titus Munteanu, Tudor Giurgiu, Radu Jude, Dragoş Iuga, Călin Netzer, Hano Hofer, Constantin Popescu, Ruxandra Zenide, Tudor Voican, Răzvan Rădulescu.
S-au detaşat pentru că, în aparenţă, nu au avut obsesia răsturnării munţilor, nu au elaborat manifeste estetice, au vrut doar să facă un altfel de cinematograf, viu, eliberat de canoane, inhibiţii şi minciuni, un cinematograf care, fără să fie o programatică răfuială cu trecutul, ne aminteşte cât de mult ne dor, încă, chipurile acestuia, intrate în fibra nostră profundă.
Presiune sporită pentru filmele ce vor ieşi în 2008Succesele, cu deosebire cele din anul de graţie 2007 de care tocmai ne despărţim, vor crea nu numai modele stimulatoare pentru cei care vin din urmă, dar vor exercita, cu sau fără voie, şi o presiune deloc neglijabilă, atât asupra autorilor, cât şi asupra cinematografului nostru, ca fenomen aflat în raza de observaţie a suflării cinematografice. Când ai o Palme d’Or, două premii EFA, un Hollywood World Award şi o nominalizare la Globul de Aur – ca să le recapitulăm doar pe cele mai faimoase –, când ai izbutit o performanţă pe care deţinători de două Palme d’Or, precum Kusturica sau fraţii Dardenne, nu şi-au adjudecat-o, viaţa se arată frumoasă, dar nu şi foarte uşoară.
Cred că Mungiu, artist lucid, îşi va gestiona bine triumful, întrebarea care se pune, mai ales acum, în prag de An Nou, este dacă cinematografia noastră, în ansamblul ei, va izbuti. Nimeni nu aşteaptă numai capodopere. Important este să nu gândim doar în termenii filmelor de vârf şi ai rebuturilor, să nu le considerăm pe acestea din urmă o fatalitate. Producţia medie, cea care contribuie la menţinerea coloanei vertebrale a unei cinematografii, este un parametru al fişei de sănătate. Sperăm ca în anul ce vine să nu ne alarmeze temperaturile joase.
„Am dat o fugă până la Berlin să văd triumful vostru, al lui Mungiu, eram sigur că va fi marele câştigător al premiilor Academiei Europene”. - Krzysztof Zanussi (regizor)
Sursa: Gandul.
Post
Nessun commento:
Posta un commento